Mormintele din Atuan (1971) este a doua carte din seria scrisă de Ursula K. Le Guin, a cărei acțiune se petrece în arhipelagul fictiv Terramare iar evenimentele din carte au loc la câțiva ani după cele din „Un vrăjitor din Terramare”. Spre deosebire de prima carte, „Mormintele din Atuan” operează într-un spațiu mult mai restrictiv, reflectat în stilul narativ și desfășurarea acțiunii, povestea lui Tenar fiind mult mai intimă și mai puțin înclinată spre epopee ca aceea din precedentul roman.

FRAGMENT:
Deodată, o siluetă într-o robă de lână albă, încinsă cu un brâu, se arătă dintre umbre, din dreapta tronului şi ţâşni în jos pe scări, spre copilă. Faţa-i era mascată în alb. Avea o sa-bie de oţel şlefuit, lungă de cinci picioare. Fără vreun cuvânt sau preget, roti spada ce o ţinea cu ambele mâini, deasupra gâtului fetei. Toba îşi încetă bătaia.
Flutură lama cât de sus putu şi-şi găsi echilibrul, când o altă siluetă în negru, ţâşni din partea stângă a tronului, sări pe scări în jos şi opri braţele sacrificatorului cu braţele-i mult mai subţiri. Lama ascuţită a sabiei luci în plin văzduh. Se legănară aşa pentru o clipă, ca doi dansatori, silueta albă şi cea neagră, amândouă lipsite de chip, peste copila nemiş-cată, cu gâtul alb dezgolit de părul negru ce-i cădea în lături.
În tăcere, fiecare sări în lături şi apoi din nou în sus pe scări, dispărând în întunericul din spatele tronului uriaş. Una dintre preotese făcu un pas înainte şi turnă dintr-un vas un fel de lichid în jos pe scări, lângă copila îngenuncheată. Pata lăsată lucea neagră în întunecimea sălii.
Copila se ridică şi coborî cu grijă cele patru trepte. Când ajunse jos, cele două preotese înalte puseră pe ea o robă neagră cu glugă şi pelerină şi-o întoarseră din nou cu faţa către scări, către pata neagră, către tron.
— Fie ca Cei Nenumiţi s-o vadă pe fata ce li se dă, cea ca¬re se naşte mereu fără nume. Fie ca ei să-i accepte viaţa şi anii din viaţă până la moarte, care de asemenea le aparţine. Fie ca ei s-o găsească potrivită. Fie ca ea să fie devorată!
Alte voci, ascuţite şi stridente ca trompetele răspunseră:
— Este devorată! Este devorată!
De sub gluga neagră, fetiţa privea în sus spre tron. Biju-teriile bătute în imensele braţe cu gheare şi spătaru-i erau acoperite de praf, ca o glazură. Pe spătarul sculptat erau pânze de păianjen şi pete alburii de murdărie de bufniţă. Ce¬le trei trepte mai înalte de dinaintea tronului, mai sus de treapta pe care îngenunchease, nu fuseseră niciodată urcate de picioare de muritor. Erau atât de pline de praf încât ară-tau ca o râpă de pământ cenuşiu, cu suprafeţele de marmură pline de vinişoare roşii ascunse cu totul de straturile de praf netulburate, necălcate de-atâţia ani, de-atâtea secole.
— A fost devorată! A fost devorată!
Toba bătu din nou, abrupt, înteţind ritmul.
Tăcut şi şovăitor, alaiul se readună şi se îndepărtă de tron, spre est, către pătratul distant şi luminos unde era ieşi¬rea. Pe fiecare parte, coloanele groase, duble, asemeni gam¬belor unor picioare imense şi palide, se pierdeau în umbră, spre tavan. Printre preotese, acum înveşmântată în negru ca şi ele, păşea copila, călcând solemn ierburile îngheţate şi pietrele reci, cu picioruşele-i goale. Când lumina soarelui îi tăie calea prin acoperişul în ruine, nici nu se uită în sus.