Svetlana Aleksievici- Ultimii martori carte .PDF📚

Autor:

Svetlana Aleksievici
Categoria:

Istorie
Nr. de pagini:

263
Limba:

Română

Vizualizări:015-04-2021Post by User

Descarcă online gratis cele mai vîndute și căutate cărți Svetlana Aleksievici- Ultimii martori carte .PDF

Biografie

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici este o scriitoare și jurnalistă din Belarus. S-a născut la Stanislaviv, Ucraina, pe 31 mai 1948, dintr-un tată bielorus și o mamă ucraineană, și a crescut în Bielorusia (denumirea țării în perioada sovietică). După terminarea școlii, a lucrat ca reporter la mai multe ziare locale, înainte de a absolvi Universitatea de Stat din Belarus (1972) și de a deveni corespondent al revistei literare Neman din Minsk (1976). De-a lungul carierei sale de jurnalist, Aleksievici s-a specializat în narațiuni literare întemeiate pe declarațiile martorilor oculari, istorii orale ale mai multor evenimente dramatice din istoria sovietică: al Doilea Război Mondial, războiul din Afghanistan, căderea URSS, dezastrul de la Cernobîl. În urma persecuțiilor politice din partea administrației Lukașenko, a părăsit Belarusul în 2000, trăind timp de un deceniu la Paris, Göteborg și Berlin. În 2011 s-a mutat înapoi la Minsk. A publicat mai multe volume care s-au bucurat de apreciere, cărți publicate sau în curs de publicare în 43 de limbi și în 47 de țări: Războiul nu are chip de femeie (U voinî ne jenskoe lițo, 1985), ce cuprinde mărturii ale femeilor care au luptat în al Doilea Război Mondial, titlu vândut în peste 2 milioane de exemplare; Ultimii martori (Poslednie svideteli, 1985), amintiri ale adulților care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial erau copii; Soldații de zinc (Ținkovîe malciki, 1989), despre experiențele soldaților sovietici în războiul din Afghanistan; Zacearovannîe smertiu (Fermecați de moarte, 1993), despre sinuciderile provocate de prăbușirea Uniunii Sovietice; Dezastrul de la Cernobîl (Cernobîlskaia molitva, 1997), mărturii ale supraviețuitorilor celei mai mari catastrofe nucleare din istorie; și Vremea second hand (Sfârșitul omului roșu sau Vremea dezvrăjirii, 2013), o încercare de portretizare a „omului sovietic“ prin amintirile generațiilor nostalgice de după căderea imperiului comunist. Svetlanei Aleksievici i s-au acordat numeroase premii pentru cărțile sale, iar în anul 2015 a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră“.

ÎN LOC DE PREFAȚĂ,

PENTRU CARE AUTOAREA NU ARE CUVINTE

... un citat:
„În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1941–1945) au murit milioane de
copii sovietici: ruși, bieloruși, ucraineni, evrei, tătari, letoni, țigani, kazahi, uzbeci, armeni,
tadjici...“ (Revista Drujba narodov, nr. 5/1985)
... și o întrebare a unui clasic rus:
Cândva Dostoievski a pus întrebarea: Există oare vreo justificare a păcii, a fericirii
noastre și chiar a armoniei eterne, dacă în numele lor, pentru un fundament mai solid, se
va vărsa fie și cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat? Și a răspuns tot el: Lacrima
aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluție. Nici un război. Ea mereu va cântări
mai mult.
Doar o mică lacrimă...

Descriere

Al Doilea Război Mondial – un subiect ce mi s-a părut urâcios și cenușiu în anii de școală, dar care mai apoi a ajuns să mă fascineze, să îmi stârnească o bizară curiozitate, la vârsta la care am putut privi lucrurile cu alți ochi și beneficiind de mult mai multe informații decât puteau oferi manualele de istorie ale anilor 90. Totuși, așa cum m-a bulversat această carte nu a reușit nicio alta, nici măcar cele cu mărturii privind Holocaustul, ce prezintă, poate, imagini chiar mai puternice emoţional pe alocuri. Și acest lucru s-a întâmplat pentru că “Ultimii martori” prezintă această gaură neagră a istoriei prin ochii a 101 copii. E drept că aceste mărturii au fost adunate recent, când aceștia erau deja oameni în toată firea, dar vocile lor sunt vocile copiilor uciși în adâncul lor de ororile războiului cărora i-au fost martori. Emoție, tristețe, groază și o sumedenie de alte trăiri ce nu pot fi denumite, dar care răzbat din poveștile lor, povești care, din păcate, oricât de greu de închipuit ni s-ar părea nouă, sunt adevărate. Ei le-au trăit, în vreme ce nouă ne vine greu până și să ne imaginăm aceste scene crunte.

“Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea… Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie am avut războiul.” (pag. 40)

Citind aceste mărturii, simți cum cuvintele “sfâșietor” ori “cutremurător” – atât de des folosite în mod nejustificat pentru a descrie lucruri fără conținut – își pierd în cazul de față puterea, sunt prea slabe pentru a reda intensitatea acelor realități din care ne putem considera norocoși că nu am făcut parte. Copii ce aveau între doi și paisprezece ani sau copii născuți la sfârșitul războiului, dar purtând în suflet urmele acestuia, ce nu s-au stins odată cu el.

Realitatea întrece uneori ficțiunea, devine mai greu de crezut decât fantasticul, căci, dacă în cazul acestuia din urmă poți accepta cele scrise ca rod al imaginației scriitorului, în privința realității cuprinse în paginile acestei cărți este greu să reziști, reprezentarea mentală devine dureroasă, creierul refuză să meargă până la capăt când conștientizează că toate acele detalii tragice scrise pe hârtie au existat aievea și, mai mult, au existat oameni care le-au supraviețuit.

“Peste mulți ani am aflat că mamei îi scoseseră ochii, îi smulseseră părul, îi tăiaseră sânii. Pe micuța Galia, care se ascunsese sub un brad și nu vedea de acolo, au năpustit câinii ciobănești. Au adus-o sfâșiată. Mama era încă în viață, înțelegea tot… Sub privirile ei…” (pag.272)

“În Leningrad nu mai rămăseseră pisici vii… O pisică vie era un vis – mâncare pentru o lună întreagă… Nu ne credeau când le povesteam. ” (pag. 262)

“Micul nostru dejun era o bucată de tapet, un tapet vechi, dar pe care mai rămăsese clei de făină… Tapetul ăsta și niște apă fierbinte…” (pag. 297)

Așezând alături mărturii de pe ambele părți ale baricadei, în urma lecturilor ce au ca temă cel de-Al Doilea Război Mondial, pot privi, de la zeci de ani distanță cu obiectivitate, fără a căuta să dau dreptate vreuneia din părți. În război, ai noștri și duşmanii își schimbă rolurile în funcție de unghiul din care privești și un lucru este limpede – că dreptatea nu se regăsește cu niciun chip în mijlocul unui asemenea carnagiu. Suferința de o asemenea amploare nu poate avea vreo justificare, este inacceptabilă și nu ar trebui ca așa ceva să se mai repete vreodată. Un suflet de copil n-ar trebui să aibă astfel de amintiri, dar războiul nu alege și nici nu-i scutește pe copii.

Citind “Ultimii martori”, am înțeles mai bine dimensiunile războiului, fantomă ce îi va bântui până în ultima clipă a vieții pe cei care l-au trăit, chiar dacă viața s-a așezat pe un făgaș firesc. Am înțeles și am văzut mai clar decât am putut-o face până acum. Pentru că războiul înseamnă cu mult mai mult decât lupta unor armate dușmane, mitraliere, tancuri sau bombe. Cele mai dureroase aspecte ale războiului doar sufletele copiilor le pot cuprinde. În fiecare dintre mărturiile adunate în această carte sunt fraze îmbibate de o suferință amară, o suferință lichidă, ce s-a amestecat cu sângele și continuă să curgă, după atâta vreme, prin venele acestor ultimi martori.

Deși cred că această carte ar trebui citită de cât mai mulți oameni, înainte de a o recomanda cuiva ar trebui să spun:

“Atenție! Urmează pagini cu un puternic impact emoțional!”