Sally Green - Trilogia Half life vol.2 - Jumătatea sălbatică carte .PDF📚

Autor:

Sally Green
Categoria:

Science Fiction
Nr. de pagini:

336
Limba:

Română

Vizualizări:009-02-2022Post by User

Descarcă online gratis cele mai vîndute cărți Sally Green - Trilogia Half life vol.2 - Jumătatea sălbatică carte .PDF

După a ce și-a întîlnit tatăl, pe Marcus, temutul Vrăjitor Negru, și a primit de la acesta cele trei daruri, semnul devenirii unui Vrajitor cu drepturi depline, Nathan luptă pentru supraviețuire, hăituit de Vînătorii Consiliului și mînat constant de dorința de a-l regaăi pe Gabriel și de-a o salva pe Annalise.

Adevarata provocare însă este să învețe să-și controleze Darul proaspăt descoperit, latura sălbatică a sinelui, sursa unei puteri ce amenință să spulbere totul în calea ei. Iar miza nu e numai propriul sau destin, ci destinul întregii lumi a Vrăjitorilor.

Fragment...

.... în aşteptare

M-am întors în Elveţia, sunt într-o vale îndepărtată, sus în munţi – nu valea în care se află cabana lui Mercury, însă în apropiere, faci jumătate de zi până aici pe jos. Sunt aici de câteva săptămâni, timp în care m-am dus de vreo două ori până în valea lui Mercury şi înapoi. Prima dată am făcut cale-ntoarsă pe unde venisem, căutând pârâul în care am pierdut cuţitul magic Fairborn, pe care l-am şterpelit din mâinile Vânătorilor. Bine, pe care l-a şterpelit Rose. Am găsit pârâul destul de uşor, mai că-ţi săreau în ochi sângele şi nişte pete gălbui presărate pe pământ. Însă cuţitul ia-l de unde nu-i. Am tot dat ture pe mal şi am dat roată pe lângă petele alea – m-am uitat prin boschete, am săltat pietrele din loc. Deja eram caraghios – pe bune, am ajuns să caut pe sub pietre! După două zile de răscolit peste tot, a trebuit să mă opresc. Nici nu mai ştiam dacă într-adevăr avusesem la mine Fairbornul; poate îl luase vreun animal în bot şi fugise cu el; poate dispăruse prin cine ştie ce farmec. Ce mai, o luasem razna. De-atunci nu m-am mai dus să-l caut. Acum stau şi aştept aici, în valea asta, la peşteră. Aşa m-am înţeles cu Gabriel, aşa că asta fac – îl aştept pe Gabriel. El m-a adus aici odată şi a dosit în peşteră cutia cu scrisori – sunt scrisorile de dragoste pe care şi le-au scris părinţii lui, singurul lucru care i-a mai rămas. Cutia e la mine în rucsac. Iar eu sunt aici. Îmi spun că măcar avem un plan. Asta-i bine. Bine, nu-i cine ştie ce mare plan: „Dacă se-ntâmplă ceva, du-te şi aşteaptă-mă la peşteră” Şi s-a întâmplat ceva, ceva rău de tot. Nu credeam c-o să fie nevoie să ne ţinem de plan. Credeam că, 19 dacă lucrurile or să se-mpută în halul ăsta, o să fiu mort. Şi totuşi încă trăiesc. Am şapteşpe ani, sunt vrăjitor în toată regula, cu trei daruri şi tot. Numai că nu ştiu cine mai trăieşte. Rose... Rose chiar a murit... Sunt sigur – au împuşcat-o Vânătorii. Annalise s-a cufundat într-un somn greu ca moartea, e în mâinile lui Mercury şi ştiu că nu trebuie să rămână prea mult în starea aia, altfel somnul de moarte o să se preschimbe în moarte pe bune. Iar Gabriel n-a mai apărut, deşi au trecut săptămâni întregi de când am furat cuţitul Fairborn – patru săptămâni şi patru zile. Dacă ar mai fi în viaţă, ar fi aici cu mine, iar dacă l-au prins Vânătorii, o să-l tortureze şi... Însă la asemenea lucruri nu-mi îngădui să mă gândesc. E una dintre regulile pe care mi le-am impus cât aştept: nu te gândi la nimic negativ, doar la lucruri bune. Numai că n-am ce altceva să fac, decât să stau şi să aştept şi să mă gândesc. Aşa că zi de zi îmi derulez în minte gândurile bune şi îmi zic de fiecare dată că, la sfârşit, o să mă trezesc cu Gabriel lângă mine. Şi trebuie să-mi zic că încă se mai poate. Încă mai poate să vină. Trebuie doar să rămân optimist. Bun, gânduri bune, o iau de la capăt... Mai întâi mă uit ce e-n jur. Cât vezi cu ochii, numai chestii bune, să vezi drăcie, zi de zi dau de aceleaşi chestii bune: Copacii. Copacii sunt buni. Cei mai mulţi sunt înalţi, cu trunchiuri destul de drepte şi groase, dar câţiva sunt prăbuşiţi la pământ şi cu scoarţa năpădită de muşchi. Majoritatea au ace în loc de frunze, de un verde în nuanţe de la negricios până la verde crud, după cum bate lumina soarelui şi cât de trecute sunt. Cunosc atât de bine copacii de aici, că îi văd şi cu ochii închişi, însă mă străduiesc să stau cu ochii deschişi cât mai mult – e mai uşor să-ţi păstrezi optimismul când ai ochii deschişi.