Kim Stanley Robinson – 2312. carte PDF📚
- Autor:
- Categoria:
- Nr. de pagini:464
- Limba:Română
Paperback edition of the latest space opera series from the award winning SF author. A bold vision of humanity's future and a compelling portrait of those who will shape its events. 'Robinson blends mystery and suspense with lyrical evocation of a complex future.
Fragment:
"Soarele este întotdeauna exact pe punctul de a răsări. Mercur se roteşte
atât de lent, încât poţi să mergi suficient de repede pe suprafaţa lui
stâncoasă pentru a rămâne în faţa zorilor, şi foarte mulţi procedează ca
atare. Destui au făcut din asta un mod de viaţă: merg aproximativ spre vest,
menţinându-se permanent în faţa zilei prodigioase.
Unii se grăbesc de la un
loc la altul, oprindu-se pentru a examina fisuri pe care le-au inoculat mai
devreme cu metalofite obţinute prin biometalurgie, răzuind iute orice
reziduuri acumulate de aur, tungsten sau uraniu. Însă majoritatea o fac doar
pentru a întrezări soarele.
Faţa străveche a lui Mercur este atât de degradată şi neregulată, încât
terminatorul planetei, acolo unde răsar zorii, este un clarobscur lat de negru
şi alb – adâncituri de culoarea cărbunelui, perforate ici-colo de puncte înalte
orbitor de albe, care cresc şi cresc, până când totul este la fel de strălucitor
ca sticla topită şi începe ziua cea lungă.
Zona aceasta mixtă de soare şi
umbre ajunge adesea la treizeci de kilometri lăţime, chiar dacă pe o câmpie
plată orizontul se găseşte la numai câţiva kilometri depărtare. Totuşi foarte
puţin din suprafaţa lui Mercur este plată. Toate vechile impacturi sunt încă
acolo, ca şi unele stânci de la prima răcire şi comprimare a planetei.
Într-un
peisaj atât de accidentat, lumina se poate ivi brusc dinapoia orizontului
estic, pentru ca apoi să sară către vest şi să atingă o proeminenţă
îndepărtată. Toţi cei care merg pe jos trebuie să ţină seama de posibilitatea
aceasta, să ştie când şi unde apare cea mai lungă întindere de soare... şi
unde pot fugi spre umbră, dacă se întâmplă să fie prinşi în exterior.
Sau dacă stau locului în mod deliberat. Fiindcă mulţi dintre ei se opresc în
timpul călătoriilor pe unele stânci şi buze de cratere, în locuri marcate de
stupe, tumuli, petroglife, inuksukuri, oglinzi, ziduri, goldsworthy-uri.
Solmergătorii stau lângă ele, cu faţa spre est, aşteptând.
Orizontul pe care-l privesc ei este spaţiu cosmic negru deasupra rocii negre.
Atmosfera de neon-argon supersubţire, creată de lumina solară care izbeşte
piatra, păstrează doar cea mai vagă strălucire dinaintea zorilor. Însă
solmergătorii ştiu ora, aşa că aşteaptă şi privesc... până când...
Un licăr de foc portocaliu se arcuieşte ca un delfin peste orizont şi sângele
sare în interiorul lor. Îi urmează bannere scurte, care fulgeră, arcuindu-se în
bucle, desprinzându-se şi plutind liber pe cer. O stea, ah, o stea, gata să se
dezintegreze peste ei! Vizoarele căştilor li s-au întunecat deja şi s-au
polarizat pentru a le proteja ochii.
Bannerele portocalii diverg în stânga şi în dreapta punctului unde au
apărut prima dată, ca şi cum un incendiu iscat imediat sub orizont se
întinde spre nord şi spre sud. Apoi fotosfera, suprafaţa reală a soarelui, se
decojeşte, pâlpâie şi rămâne, se revarsă încet într-o parte şi cealaltă. În
funcţie de filtrele utilizate în vizor, suprafaţa stelei poate apărea în diverse
feluri, de la un maelstrom albastru, la o masă pulsatorie portocalie, până la
un cerc alb simplu. Revărsarea către stânga şi dreapta continuă, ajungând
mai departe decât pare posibil, până când este foarte evident că stai pe o
pietricică lângă o stea. "
Fragment:
"Soarele este întotdeauna exact pe punctul de a răsări. Mercur se roteşte
atât de lent, încât poţi să mergi suficient de repede pe suprafaţa lui
stâncoasă pentru a rămâne în faţa zorilor, şi foarte mulţi procedează ca
atare. Destui au făcut din asta un mod de viaţă: merg aproximativ spre vest,
menţinându-se permanent în faţa zilei prodigioase.
Unii se grăbesc de la un
loc la altul, oprindu-se pentru a examina fisuri pe care le-au inoculat mai
devreme cu metalofite obţinute prin biometalurgie, răzuind iute orice
reziduuri acumulate de aur, tungsten sau uraniu. Însă majoritatea o fac doar
pentru a întrezări soarele.
Faţa străveche a lui Mercur este atât de degradată şi neregulată, încât
terminatorul planetei, acolo unde răsar zorii, este un clarobscur lat de negru
şi alb – adâncituri de culoarea cărbunelui, perforate ici-colo de puncte înalte
orbitor de albe, care cresc şi cresc, până când totul este la fel de strălucitor
ca sticla topită şi începe ziua cea lungă.
Zona aceasta mixtă de soare şi
umbre ajunge adesea la treizeci de kilometri lăţime, chiar dacă pe o câmpie
plată orizontul se găseşte la numai câţiva kilometri depărtare. Totuşi foarte
puţin din suprafaţa lui Mercur este plată. Toate vechile impacturi sunt încă
acolo, ca şi unele stânci de la prima răcire şi comprimare a planetei.
Într-un
peisaj atât de accidentat, lumina se poate ivi brusc dinapoia orizontului
estic, pentru ca apoi să sară către vest şi să atingă o proeminenţă
îndepărtată. Toţi cei care merg pe jos trebuie să ţină seama de posibilitatea
aceasta, să ştie când şi unde apare cea mai lungă întindere de soare... şi
unde pot fugi spre umbră, dacă se întâmplă să fie prinşi în exterior.
Sau dacă stau locului în mod deliberat. Fiindcă mulţi dintre ei se opresc în
timpul călătoriilor pe unele stânci şi buze de cratere, în locuri marcate de
stupe, tumuli, petroglife, inuksukuri, oglinzi, ziduri, goldsworthy-uri.
Solmergătorii stau lângă ele, cu faţa spre est, aşteptând.
Orizontul pe care-l privesc ei este spaţiu cosmic negru deasupra rocii negre.
Atmosfera de neon-argon supersubţire, creată de lumina solară care izbeşte
piatra, păstrează doar cea mai vagă strălucire dinaintea zorilor. Însă
solmergătorii ştiu ora, aşa că aşteaptă şi privesc... până când...
Un licăr de foc portocaliu se arcuieşte ca un delfin peste orizont şi sângele
sare în interiorul lor. Îi urmează bannere scurte, care fulgeră, arcuindu-se în
bucle, desprinzându-se şi plutind liber pe cer. O stea, ah, o stea, gata să se
dezintegreze peste ei! Vizoarele căştilor li s-au întunecat deja şi s-au
polarizat pentru a le proteja ochii.
Bannerele portocalii diverg în stânga şi în dreapta punctului unde au
apărut prima dată, ca şi cum un incendiu iscat imediat sub orizont se
întinde spre nord şi spre sud. Apoi fotosfera, suprafaţa reală a soarelui, se
decojeşte, pâlpâie şi rămâne, se revarsă încet într-o parte şi cealaltă. În
funcţie de filtrele utilizate în vizor, suprafaţa stelei poate apărea în diverse
feluri, de la un maelstrom albastru, la o masă pulsatorie portocalie, până la
un cerc alb simplu. Revărsarea către stânga şi dreapta continuă, ajungând
mai departe decât pare posibil, până când este foarte evident că stai pe o
pietricică lângă o stea. "
Kim Stanley Robinson – 2312. carte PDF
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
Kim Stanley Robinson – 2312. carte PDF